Am aflat si eu acu cinci minute ca noaptea asta e Halloween. Ce tampenie de sarbatoare. Walpurgisnacht e de zeci de ori mai eficienta cand vine vorba de ocult, dar pe aia nu o sarbatoreste nimeni. De ce? Pai avem deja Halloween, ar fi de-a dreptu’ ridicol sa incercam sa bagam tot soiu’ de tampenii “oculte” pe gatul consumatorului de rand in doua “sarbatori” diferite.
Parerea mea este ca Halloween este o porcarie de sarbatoare, si ca oricine are cele mai elementare cunostinte in ale ocultului, ale paganismului, ale neo-satanismului (ca am auzit ca e si asta o noua secta pe la noi) etc nu sta sa-si piarda vremea cu Halloweenul. Daca vrea el (sau ea) sa dea un blestem smecher, se duce in noaptea de 30 aprilie inspre 1 mai intr-un cimitir sau unde s-or face ritualurile astea ale lor si da un blestem mult mai potent (chipurile) decat orice ar fi putut da in noaptea de Halloween.
In schimb, Halloweenul mi-a adus ceva bun: episodul special din Ed, Edd ‘n’ Eddy de acum cativa ani. Cine mai tine minte “Ed, Edd ‘n’ Eddy’s Boo Haw Haw”?
“It’s Halloween, guys! The night when ghosts and goblins come out to play!”
De fapt, lasa unde se duce lumea, ca nu ne prea intereseaza odata ce copiii de clasa a 6-a au blog. Sigur, o sa vi se para ca sunt rau sau cel putin idiot sa ma iau de cineva pt ca are blog in blogul meu, dar sa stiti ca nu-i asa. De ce? Pentru ca asa spun eu. Plus ca eu nu-s clasa a sasea. Cand eram eu clasa a sasea credeam ca Internetul este unul din satelitii lui Inter Milano (da, nici la fotbal nu ma prea pricepeam, dupa cum nu ma pricep nici acum).
Ce ma intrebam eu era ce poate un copil de 12 ani sa puna intr-un blog? Ei bine, am aflat: poze cu familia (tot e mai bine decat fetitele de 14 ani de pe hi5 care pun “nuduri artistice” in galeriile lor intr-o veselie si se declara bisexuale), planuri de viitor, mici rautati ale colegelor si alte mici nimicuri. Pana la urma, e inofensiv si chiar o gura de aer fata de restul blogurilor. Totusi, parerea mea este ca la 12 ani esti prea mic ca sa ai o voce pe care sa ti-o auda toata lumea, pentru ca nu prea stii sa selectezi informatiile pe care le lasi sa se auda. Asta si faptul ca internetul e frecventat de cativa adulti ok, cativa copii, multi adolescenti si adulti care cauta pornografie si multi adulti care bantuie in cautare de copilasi naivi care au site sau care intra pe chat.
Azi n-am poze sau alte prostii. Azi o sa ma leg de o problema care pe mine ma pasioneaza. Destupati-va urechile si obisnuiti-va cu ce urmeaza sa va spun, pentru ca o sa auziti de o mie de ori de acu incolo. Da, e vorba despre marele meu of: Maneaua nu a fost si nu va fi niciodata marea problema a romanului.
Sa fim seriosi un pic si sa gandim un pic altfel decat gandim de obicei: cum poate maneaua sa depaseasca in gravitate faptul ca exista in tara asta oameni batrani, care au muncit toata viata si acum stau la colt de strada sa cerseasca pentru ca pensiile mizere nu le ajung macar de intretinere? Cum poate maneaua sa fie o problema mai grava decat copiii strazii, care nu au nici o sansa? Cum de maneaua este in mintile tuturor asa-zisilor indivizi “culti” sau “destepti”, iar mizeria in care traiesc niste OAMENI (da, bre, oameni!) poate trece neobservata?
Fiind inca legat de cuibul parintesc (si, in cazul meu, anteparintesc), sunt uneori expus la chestii la care nu m-as uita in mod normal. “Povestiri adevarate” ar fi una din acestea. Nu pentru ca e “low entertainment”, nici macar pentru ca exploateaza tragediile unor oameni adevarati pentru rating, ci pentru ca nu imi place. Atat, e doar o chestie de gust. Cum spuneam, am fost expus relativ recent la o emisiune care era dedicata cazului infricosator al unei fetite de 12 ani care intretinea relatii sexuale de 8 ani, avea sifilis si, din cauza ei, un sat intreg (pe parte masculina) s-a imbolnavit. Singurele persoane care aveau aceasta boala din sat, inainte ca saracul copil sa o raspandeasca, erau bunicul fetei si inca un domn sarit cu bine de 60 de ani. Va intreb acum, cum poate maneaua sa fie mai importanta, mai grava, decat viata distrusa a acelui copil?
Vreti sa va zic eu cine crede ca maneaua e marea problema a Romaniei? Cei care sunt la fel de rai, din punctul meu de vedere: indivizi dubiosi, la fel de amenintatori pentru viitorul romanului ca si manelistii care sunt acuzati de “incultura” de catre acestia. Desteptii lu’ tata! I-am gasit pe aia culti. Din punct de vedere cultural, Guta valoreaza la fel de mult ca Iron Maiden, ca Manowar si (sa indraznesc?) ca fabuloasa trupa carpatina Negura Bunget, sa stiti.
Acestea fiind spuse, sunt mai calm. Ca sa stiti, nu ascult manele. Puteti sa vedeti exact ce ascult pe last.fm.
Ce vedeti voi aicea este o fotografie facuta in anul de gratie 1907 de catre Edward S. Curtis si infatiseaza portretul unui tanar razboinic Brule.
Probabil sunteti curiosi cine a fost Edward S. Curtis. Daca ne intoarcem catre prietena wikipedia, vom afla ca E. S. Curtis a fost fotograf, ca (chit ca pe bani buni) a facut o serie de aproximativ 40.000 de fotografii cu amerindieni din peste 80 de triburi, ca, pe langa fotografii, a descris modul de viata al fiecarui trib (de la mancaruri la imbracaminte la riturile funerare), a facut peste 10.000 de inregistrari cu limba si cu cantecele amerindienilor, motivand aceasta pasiune a sa pentru amerindieni in introducerea primului volum (dintr-o serie de douazeci) publicat: “Informatia pe care ma straduiesc
sa o strang… referitoare la una din marile rase ale omenirii, trebuie stransa indata sau sansa va trece.”
Acuma… de ce tocmai razboinicul Brule dintre toate cele 40.000 de fotografii? Recunosc rusinat ca nu le-am parcurs pe toate. Dar, dintre cele cateva sute pe care le-am vazut, asta mi s-a parut cea mai potrivita. De ce? Pentru ca este cu adevarat in spiritul pe care am vrut sa-l comemorez. In spiritul unor popoare de oameni demni. Probabil ca si pt mine sunt la fel de mitizati ca si pentru voi si din cauza aceasta am considerat ca aceasta trebuie sa fie pozitia unui amerindian. Presupun ca trebuie sa ma scutur de miturile astea daca vreau sa aflu cate ceva adevarat despre amerindieni, dar e foarte greu sa renunti la imaginea aceea a indianului demn, care priveste cu tristete cum i se fura tara, nu-i asa?
Primul meu contact cu cultura indiana a fost cartea lui Ernest Thompson Seton, “Micii Salbatici”, pe care o puteti citi aici (desi este despuiata de ilustratiile autorului care sunt de-a dreptul delicioase, tot merita citita, macar asa) sau descarca (cu tot cu ilustratii) de aici, si infatisa, pentru mine, ceva total nou. Cum era posibil ca undeva sa existe niste indivizi care isi scalpau inamicii si vedeau in asta o fapta eroica? Nu trebuie sa mai spun ca am fost fascinat din momentul unu.
Ce vedeti voi aicea este o fotografie facuta in anul de gratie 1907 de catre Edward S. Curtis si infatiseaza portretul unui tanar razboinic Brule.